ȘCOALA DE SCRIS

cu Daniel Zărnescu

Cum să scrii o carte ficțională, cap coadă, care să se citească pagină după pagină

Scrisul a fost parte din viata mea, încă de când eram mic copil și citeam cărti de aventură, de la autori precum Karl May, Jules Verne, Jack London sau James Clavell. Încă de la vârste mici mi-am dorit să scriu romane și să le public, dar spiritul meu perfecționist mă împiedica să îmi duc planurile până la capăt.

Scriam poezii, povești scurte, am avut începuturi de romane – dar la fiecare 2-3 pagini, dacă le citeam a doua zi, mi se păreau RAHAT. Le rupeam în bucățele mici, cât buricele degetelor, frustrat de cât de pueril scriu. Le aruncam prin casă, în coșul de gunoi, de pe balcon sau în vasul de la WC. Oriunde numai să îmi alung acea trăire negativă, acel sentiment că nu sunt bun de nimic.

Din când în când mă enervam atât de tare încât făceam o grămăjoară mică cu tot ce scrisesem în trecut și aprindeam un băț de chibrit. În interiorul meu se dădea o luptă de proporții epice între creator și critic, lupta care m-a caracterizat toată viata.

Am avut norocul ca după ani buni, când deja eram adult, să găsesc rămășite a ce am scris când eram copil și am fost mai mult decât surprins – copilul ala chiar știa să scrie. Era un artist desăvârșit, chiar dacă el avea o părere proastă despre abilitățile lui.

Așa că am început „să vorbesc” cu mine, să reconstruiesc copilul, să redesenez visurile pe care le avusese. Acum, la 40 de ani, am nu mai puțin de 13 cărți publicate, sute de articole de specialitate publicate, cu mii de comentarii sub ele. Și sunt cunoscut în mediul online drept un nebun al „storytelling-ului”.

Să scrii este și ușor și complicat, în același timp. Este ușor, dacă îți dai voie să te educi și, pur și simplu, să te dezbraci în fața cititorilor tăi, prin rândurile tale. Este greu, în același timp, pentru că este o formă de artă care necesită o continuă relaționare cu ego-ul tău.

Scrisul, pe lângă faptul că este o formă de creație, în care ajungi la trăiri dumnezeiești, este și o formă de terapie extraordinară. Explorezi în interiorul tău trăiri, întâmplări, semnificații – mai adânc decât o poate face orice terapeut din lumea asta.

Pentru că mi-am înțeles copilul interior, artist și piroman, în același timp, cu creațiile lui, am început să înțeleg copilul interior al fiecăruia într-un mod extrem de profund. Abilitatea de a scrie este strâns legată de capacitatea de a îți recunoaște propriile trăiri și de a negocia cu ele.

SE POATE EDUCA TALENTUL?

Legat de arta de a scrie, un studiu interesant a fost făcut în SUA în 2011 de scriitorul Joseph Epstein. Nu mai puțin de 81% din populația adultă a SUA, adică aproximativ 200 milioane de americani, simt că ar trebui să scrie o carte (își doresc asta). Cu toate astea, universitățile de profil din SUA cu greu își ocupă locurile.

Asta cumva arată o ignoranță crasă cu privire la procesul de scriere a unei cărți și la educația de care ai nevoie ca să poți crea o poveste puternică.

În România lucrurile stau și mai prost de atât, pentru ca nu exista un loc unde să fii învățat știința din spatele scrisului creativ (da, exista educație, moduri în care îți poți creste abilitățile de storyteller, formule prin care poți crea personaje, intrigi, povești și romane magnetice).

Gândește-te însă la ce spune studiul, de fapt. Dorința de a scrie o carte, cumva, este intrinsecă. Universală. Este dorința de a spune o poveste, personală sau nu, care să schimbe lumea măcar într-o mică măsură. De a lăsa ceva în urma noastră. Dorința de a ne spune poveștile există în fiecare dintre noi.

Dar lipsa dorinței de educație în această direcție denotă faptul că există destule mituri despre procesul de scriere a unei cărți de succes.

✔ inspirația nu poate fi educată
✔ autorii sunt oameni talentați
✔ talentul nu se poate educa nici el
✔ când scrii o carte, o scrii cap coadă, fără să te oprești, cât ai inspirație

Ori asta ne creează cele mai multe probleme. Lipsa atât a cererii de educație (pentru că lumea nu crede că e nevoie), cât și a ofertei – duce la scriitori prost pregătiți, cu cărți proaste, care nu se vând și care nici nu susțin pe autorii din spatele lor.

Este un cerc vicios.

În realitate scriitorii profesioniști sunt maniaci în propria educație:

✔ sunt foarte buni psihologi (înțeleg natura umana și reușesc să creeze personaje atât de reale, încât ne regăsim în ele, ajungem să le iubim sau să le urâm)
✔ sunt productivi (au metode prin care scriu ZILNIC un număr de cuvinte)
✔ sunt strategi (ce putini realizează este ca un scriitor știe povestea pe care urmează să o scrie, cap coadă, înainte de a începe să scrie – și știe să își planifice povestea după elemente specifice, astfel încât să fie de succes)
✔ au unelte creative prin care pot îmbogăți universul unei cărți (precum sunt ședințele de brainstorming într-o multinațională, așa există procese și exerciții creative prin care poți construi lumi întregi, personaje și relații între ele doar din mintea ta)

Talentul pe care noi îl vedem la un scriitor este o însumare a tot ce am spus mai sus.

Rareori un scriitor se pune în fața unei foi de hârtie și se apucă pur și simplu să își scrie cartea. Asta este probabil cel mai toxic mit care există în industrie.

În realitate el face o planificare atentă a acțiunii din interiorul romanului, înainte de a scrie prima propoziție. Se spune că nu este coșmar mai negru pentru un scriitor decât să descopere ce se întâmplă în carte pe măsură ce o scrie.

Așa iau naștere faimoasele “blocaje ale scriitorilor”. Ele în realitate nu există decât în cazul amatorilor. Pentru că profesioniștii nu cad în această capcană.